"Semiotici"* locale: Epidosul 1 - "Salutul în Argentina"

"Lecţiile" de semiotică vor constitui o mică rubricuţă de acum încolo pe Blogul cu Filme. Nu ştiu exact cât voi reuşi să mă ţin de ea, dar voi încerca. Pentru deschidere, avem lecţia salutului în Argentina, ca material didactic servind "La suerte está echada" (Borensztein, 2005), o comedie despre care sper că voi reuşi până la sfârşitul anului să dezvolt ceva mai mult.

PS: pentru lucruri mari (ex. "cojones cât pumnul"), click pe fotografii.

(1.)

(2.)

(3.)

(4.)

*A nu se folosi în scopuri didactice!

FILM: faut que ça danse! / amor dansant (reg. Noémie Lvovsky, Franţa, 2007)

Ce se întâmplă atunci când te "joci" cu noţiunea de familie "conformă"? Iese, evident, un scenariu plăcut (cel puţin, în cazul acesta!). Iar când se bucură şi de suportul unor actori încântători, filmul, văzut într-o Patria surprinzător de animată, devine o comedie binevenită.

Un bătrân care decide să îşi caute o consoartă după ce cu 20 de ani în urmă divorţase de nevastă. Nevasta care este comic de inutilă pe parcursul filmului (dar probail că trebuia să aibă mai mult de o oră). Negrul care o îngrijeşte pe bătrâna convertită la un fel de sectă orientală, al cărui râs automatizat te duce cu gândul la imaginea unor măşti africane comice. Fiica care trăieşte cu convinegerea că nu este gravidă, până ce plodul îşi face simţită prezenţa - şi soţul, care deşi nu apare specificat, are un aer magrebian.

Dincolo de toată comicăria mai mult sau mai puţin facilă, este ceva care mi-a atras atenţia în mod deosebit. Am văzut că în ultima vreme răstălmăciri pe marginea istoriei naziste care au suscitat interesul, fie că vroiau o răzbunare evreiască simbolică, fie că ele constituiau acte ce surveneau unei lehamite de istoria tulburătoare. A se vedea noul Tarantino, sau absurdul lui Dany Levi din "Mein Führer". Şi în "Faut que ça danse!" apare o astfel de trimitere (ironia, presupun că nu trebuie să o detaliez). Salomon (!!) Bellinsky, bătrânul însingurat, îndrăgostit de dans, îşi dezvoltă o poveste aiuristică despre cum l-a omorât el pe Hitler, stând ascuns sub pat. Apare chiar o porţiune animată, în care Hitler (un mic diavol pe care oricât de mult ai încerca să îl pişti cu toporul, se multiplică precum celulele) râde isteric şi macină visele. De fapt, Salomon este afectat tocmai de cruzimea războiului prin care a trecut şi suferă în numele întregii comunităţi evreieşti pentru că nici măcar unul dintre ei nu a răzbătut în a pune capăt tiranului.Totul este transferat într-un registru comic, totuşi.

Mai mult, pentru Salomon este cu atât mai fascinantă vizita la Muzeul de Istorie a Parisului, acolo unde, cu un cearşaf din patrimoniul locului, se îmbracă precum un tribun în togă, culege o sabie expusă şi descoperă un tanc utilizat în cea de a Doua Conflagraţie Mondială, al cărui interior îl explorează curios.

Trecând peste incompatibilitatea dintre povestea cu Hitler străpuns de cuţit şi vârsta lui Salomon, ideea este savuroasă.

Spre finalul filmului, problemele de editare sunt mai evidente, din păcate. Sunt scene care nu mai urmăresc nicio logică. De exemplu, în scena în care Violette (Sabine Azéma) îşi caută telefonul aruncat prin casă.

În rest, îl recomand cel puţin pentru o porţie de râs în cascadă!

Trailer oficial
Detalii despre film

Sursa imaginilor: cinemagia.ro

FILM Event: festivalul a trecut. ce a rămas? (primera parte)

Să fie ceva timp de când Zilele Hispanice în materie de cinematografie s-au terminat, la noi, în urbe. Anul acesta, Institutul Cervantes, organizatorul tradiţional al Zilelor Filmului Spaniol, a spus să arunce un mic covrig şi către statele latino-americane drept despăgubire, pe care le-au prăduit sute de ani ca să o mai pună de câteva Sagrade mici, învelite în aur.

Printre primele filme proiectate a fost şi "El baño del Papa", film pe care îl remarcasem acum ceva vreme, o comedie glacială dar care surpinde o poveste şi o problemă reale.

"La punta del diablo" a fost un moment de revelaţie pentru mine. Eram oarecum împăcat cu ideea că filmele care explorează situaţii extreme sub forma unor lupte cu bolile fizice (vezi cancerul) îşi cam atinseseră maximul, buretele saturat de apă nemaieliberând decât oarece fire neconvingătoare. Este cert că m-am înşelat, iar ce am avut în faţă a fost o transpunere extrem de subtilă a unei astfel de situaţii-limită dar care serveşte doar ca reazăm pentru redescoperirea sinelui. Acţiunea este plasată pe coastele marine ale Uruguayului, un loc straniu prin sterilitatea lui, a oamenilor parcă veniţi dintr-o cu totul altă lume. Tonurile pale induc o stare de disconfort, de tensiune psihică care nu îşi găseşte punctul de vărsare. Prakriti Maduro a fost o altă revelaţie personală - personajul impunea reflectarea unei atitudini relativ joviale, dar care să ascundă o glacialitate care te intrigă.


Deficienţele de comunicare şi artificiile servite drept substitute au fost abordate în "Párpados azules". Deşi sunt multe lucruri pe care fiecare dintre noi le-ar putea amenda, o să privesc partea plină a paharului şi o să mă declar mulţumit de ce am văzut. Este o comedie subtilă care macerează acelaşi tip de umor pe care l-am întâlnit în "Wisky" (o vedetă, la noi, acum ceva ani) şi chiar în "El baño del Papa". Luaţi şi un pic de Aki Kaurismäki prin modul în care îmbălsămează naiv personajele (iar în plus, le alege originea din păturile muncitoreşti), şi aveţi portretul cât de cât complet al filmului propus de Ernesto Contreras. Cecilia Suárez (un fel de Kati Outinen, în filmele lui Kaurismäki) este senzaţională. Privirea-i umilă, fragilă, care nu înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă are un farmec aparte.

Sunt câteva scene pe care din tot sufletul mi le-aş dori să le revăd. Una din ele ar fi discuţia Marinei cu soră-sa, aceasta din urmă rugând-o insistent să îi ofere ei şansa de a merge în excursia câştigată, pe motiv că i-ar salva căsnicia, iar apoi ar despăgubi-o în tranşe. O altă scenă categoric inspirată este cea a picnicului, în care cei doi discută banalităţile frecvente cu feţe inexpresive. Regizorul Ernesto Contreras a reuşit să accentueze detaliile care conturează tocmai tema filmului: desfigurarea păturii de picnic prin scoaterea firelor sau ruperea colţurilor de iarbă, de exemplu.

Singurătatea, lipsa de comunicare, componenta redundantă a vieţii cotidiene, egoismul - cam astea ar fi "vedetele" din "Párpados azules".

Va urma... cândva!

FILM: la tête de maman/ în mintea mamei (reg. Carine Tardieu, Franţa, 2007)

Marele moment de inspiraţie a realizatorilor a fost versatilitatea registrului în care este tradus filmul. Comedie şi melodramă, planurile se întrepătrund lăsând pe cel care îl vizionează să îşi aleagă tonul pe care îl agreează.

Principalul punct forte este acvariul cu personaje. Da, un cavariu în care Carine Tardieu îşi închide personajele, urmărindu-le apariţiile armonioase, dar şi contradictorii, simultan. Pelicula ia forma, pentru început, unui film despre adolescenţă, pentru a ceda locul, în cea de a doua parte, construcţiei personajului mamei şi a dramei acesteia - posibilă miză a filmului.

Lulu este un personaj inedit. Are farmec şi generează cele mai comice situaţii din întregul film. Dar dincolo de asta, contradicţiile propriei personalităţi sunt cele mai savuroase: îşi ia la pumni "peţitorul" în curtea şcolii sau în pivniţa casei, dar şi protestează când prietena sa îi cere să o lase mai moale cu muzica lui Jane Birkin; îşi numeşte mama, în momentele de monolog interior "la vedere" cu apelative de genul "proasta!" dar doreşte şi să afle fapte din trecut care i-au provocat închiderea în sine.

Căutările lui Lulu dau roade în cea de a doua parte a filmului. Nodul îl reprezintă telefonul pe care îl dă la Grădina Zoologică, acolo unde lucrează Jacques. Folosind drept motiv interesul pe care îl are în studierea "zoofiliei", Lulu îl întâlneşte pe acesta, având convingerea că el este cel cu care a avut o aventură interzisă mama sa, în vremea tinereţei. Jacques este jucat de Kad Merad, un actor extraordinar care aduce un plus de valoare filmului. Este genul de actor a cărui simplă prezenţă generează amuzament. Doar simpla-i privire poate genera zâmbete. Farmecul său stă nu în frumuseţe ci în francheţea cu care transformă orice situaţie dramatică într-un motiv de sărbătoare a comicului.

Spre final, Juju, mama lui Lulu, găseşte "tratamentul" prin care poate scăpa de ororile trecutului. Renaşte povestea de amor dintre cei doi - o cură prin care nu urmăreşte altceva decât o reglare a unor deficienţe anterioare, pe care să le corecteze prin propriile decizii. Melodramatismul regăsirii este ţinut în frâie de comic - acum însă, comicul nu mai este cel servit pe tavă ci derivă din sitaţiile oarecum onirice plasate. Dansul din cuşca cu păuni sau lecţia de "citire" a excrementelor animale sunt scene profunde în contextul propus de film, dar care îţi dau ţie libertatea de a te hlizi o dată ce ai optat pentru a filtra totul prin prisma comicului.


ExtraInfo: Mama imaginară a lui Lulu este Jane Birkin care apare şi în film, de câteva ori.

Trailer oficial
Detalii despre film

FILM Debate: hormonel

Bifat şi ultimul "film" Harry Potter. De inutilitatea filmului mă convinsesem de mult, dar constrâns de sitaţie a trebuit să mă îmbărbătez şi să îmi spun "Man, e timpul de nişte vrăji!". Numai că ultima piesă din serie este cu mult sub cele anterioare. Nu sunt un fan al fenomenului, nu mi-am ales ochelari sferici de la optinova (echivalentul lui xerox) şi nici nu mi-am imaginat că o dezbrac pe vânzătoarea de la buticul de pe strada mea ajutat de bagheta de pâine. Ce se promitea a fi un feel good movie, la fiecare nouă parte se adaugă un fel de frustrare că nu înţelegi de ce e toată tevatura asta trezită de ceva ani buni în jurul lui Harry Plotter. Comercial, o înţeleg perfect - mecanismul este evident şi ar putea fi predat ca studiu de caz.

Actorii sunt slabi. Frecvenţa cu care apare trenul şi flow-urile alea din cameră de pe deasupra castelului devin deranjante. Mr. Djerzinski spunea acum ceva vreme că nu a reuşit să îşi ia încă inima în dinţi să vadă seria Saw, replicându-i că nu e bai, de ce să îţi fuţi ore întregi pe un film de genul ăsta. Gândiţi-vă ce puteţi face cu 15 de ore însumate. Timpul e preţios, iar de la o vârstă şi să îţi faci un sandviş cu salam săsesc durează o jumătate de oră.

Revenind la ultimul film din serie, sarea şi piperul lipsesc. Nu am înţeles nimic din film - o miză, un cârnat, un ceva. Un om drag îmi spunea că totuşi în film, se întâmplă ceva: moare bătrânu'. Da, moare magicianul-şef şi nu simţi nici un gol în urmă. În schimb (căci aici vroiam să ajung), love is all around. Simpaticii magicieni suferă de fiorii dragostei ceva de speriat. O jumătate din film este dedicată groaznicelor încercări hormonale ale adolescenţilor (pentru că deh! şi vechii cititori/ cumpărători de bilete nu mai se joacă cu trenuleţe, ci acum au descoperit ţigara, farmecul atingerilor pe buca la îndemână de la orele de sport şi senzaţiile fantastice generate de venirea ultimei comenzi avon).

Tind să cred că filmul nu mai are nimic din cinematografie ci este pur entertainment. Dar dacă dăm play la ent., să fie unul bun măcar, nu să ţi se aşeze floriceaua pe gâtlej şi să îţi dai mucii afară. Să te bazezi doar pe faptul că ai avut nu ştiu câte sute de mii de oameni în sală la primele proiecţii, iar apoi să tragi concluzia (sad, but true!) că oricum va veni şi a patra oară să îţi miroasă fecalele, în ciuda faptului că este doar o zeamă lungă, e o lipsă de fair play faţă de orice spectator. Să te bazezi că oricum ăia vor veni pentru că au creat nevoia de continuitate, au aţâţat slăbiciunea oricărui om de a colecţiona, nedispus să rateze nici o piesă nouă, e la fel de unfair.

FILM: the fall/ legende pentru viaţă (reg. Tarsem Singh, India, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, 2006)

Cred că aveam mai multe aşteptări de la filmul cu pricina. Deşi aş vrea să evit o comparaţie cu "El laberinto del fauno" (lansat şi el, pe piaţă, tot în 2006), multe dintre date o impun. Totul s-ar rezuma la a spune că pleacă tot de la ideea de refugiu în lumea ficţională cu evidentă priză la "copilaşi", totul fiind determinat dintr-o absolută nevoie de refugiere din calea unor acte de atrocitate. Numai că această trecere de la planul real, la cel al fanteziilor este o piatră de încercare iar scenariul filmului nu o poate duce, din păcate. Lumea basmelor trebuie să aibă anume ingrediente pe care să le revendice, iar în "The Fall" ele sunt uşoare, neconvingătoare.

Micuţa Alexandria este internată într-un spital american din sud unde îl cunoaşte pe Roy, un cascador (ne)profesionist. Între cei doi se leagă o prietenie ciudată, bazată aproape pe un tip de ajutor reciproc. Ea îi procură morfina pe care o fură din depozitul spitalului, el îi spune poveşti - iar scenariul ne sugerează că asta se întâmplă pentru a o proteja pe Alexandria de suferinţa prin care trece (mâna-i bandajată şi puloverul atârnându-i). Însă simbioza dintre cei doi nu este clară. O posibilă suferinţă nu o deduci eventual decât dintr-o scenă în care furişată fiind pe coridoarele spitalului surpinde tragedia prin care trece o mamă văzându-şi odrasla moartă pe masa de spital. Iar probabil că o încearcă şi un oarecare sentiment de singurătate - vezi scena în care este surpinsă de sora medicală cocoţată pe pervaz privind spre întunericul de afară. Ori cele două date sunt precum o scobitoare dacă este să privim drama Ofeliei care se afundă în Labirint. E loc şi de introspecţie, şi de speculaţie, ca să nu mai amintim de realitatea de "afară" unde Franco punea mâna pe întreaga Spanie. În "The Fall", scânteia lipseşte. Iar pentru asta, nu îţi rămâne decât să admiri cu totul altceva.


Dacă narativ, filmul este mai mult decât incoerent prin absenţa unei raţiuni articulate, "The Fall" oferă a new breath în planul imaginii. Indienilor le place culoarea, remarca Tarsem Singh încercând să se apere de observaţiile cel puţin curioase privind tonurile de culoare pentru care a optat, în special pe segmentul fantasy al filmului. Departe de a fi kitsch, o stridenţă manipulativă care să mascheze limitele regizorale, imaginea solară este definitorie pentru film. Indianul gândeşte fotografic şi îşi aduce contribuţia şi prin expertiza pe care o are în zona reclamelor video. Practic, filmul este lipsit de efecte speciale majore. Post-producţia dincolo de filtrarea culorilor, se face prezentă doar la nivelul ştergerii unor elemente care puteau bruia intenţia regizorului: de a avea peisaje curate şi personaje fantasy rezonabile.

Trailer oficial
Pagina oficială a filmului

FILM: Amintiri din Epoca de Aur (colectiv, România/ Franţa, 2009)

Un banc deocheat (de fapt, mai multe!), o pungă de bomboane agricole dungate în alb şi negru, un sân dezgolit (de fapt, hai! doi pentru că poporul este sugător la două ţâţe), ţiganul maestru de ceremonii (când cu gura, când cu acordeonul), pasionali românii ăştia!

Al Bano şi Romina Pauăr, Boni şi Claid, video-ul cu filme a căror lumină se proiecta suspect pe geam, porcul de bloc, pereţii subţiri şi iaurturile acrişoare de pe peretele frigiderului, cheia la gât şi ciorba rece lăsată pentru încălzit.
Ciorbari românii ăştia!

Banana din bancă şi guma lipită sub scaun pentru vremuri grele; eu îţi dau două ouă, tu nu spui nimic lu' ăia de la fabrică, taci chitic!
Miliţia!!!

Bâlciul, Ziua Recoltei, baba şi mitraliera, domnu' cu Mioara - acum dă să joace în reclame la pate şi are bloc pe Griviţei.
Nişte tovarăşi!

Nicu iubeşte la Elena, alţi o mie îi întrece; Bebe nu mai e ăl rău, caută un popou de rusoaică dar Ma' Rusie are capitalismul primitiv în cap (întreba-mă-voi, dacă sexosul din maiou ştia şi să intre şi să iasă, nu numai că trebuie să termine ce a început, în port, la Constanţa), aşteaptă telefonul, telefonul nu mai vine, dar vine miliţia, miliţia e tovarăşă cu noi (azi pe Facebook, Twitter şi mess).
La vremuri noi, tot noi!

Poliţia e proastă, la fel şi curcanul, curcanul e un bou, dar e şi Claid; 50 pe stânga, 100 pe dreapta (ca în m 3, n 2 - la codiţe zic, la ce vă gândiţi?), Tovarăşe, chapeau bas! cum e în Cuba, la Scânteia bate vântu.

Iubirea are gust de plapumă băşinoasă şi miroase a carpetă de deasupra patului, aia pe care a trimis-o cuscra.
Dragostea în vremea holerei.

În încheierea programului tovarăşi, vă doresc o seară plină de regrete.